Teritoriul localității Morlaca (Maróthlaka sau Marótlaka) a fost locuit încă din cele mai vechi timpuri, această vatră de locuire fiind una dintre cele mai însemnate din comuna Poieni.

Toponimul Morlaca/Marothlaka 

În primele documente, localitatea Morlaca este amintită drept Maróthlak – 1493, Possesiones Maróthonlak – 1519, Maróthlaka – 1666 şi Maróthacz – 1762. Toponimul localității poate fi pus în legatură cu numele lui Menumorut şi cel al bunicului său (Moruth, Maroth sau Morut). Astfel, denumirea localității, Maróthlaka, ar proveni din alipirea cuvintelor „Maroth” (Maroth) şi „Lak” („casă”, „locuință” în limba maghiară), care s-ar traduce drept „locuinţa lui Maroth”, de unde şi toponimul de Maróthlak, iar mai apoi Maróthlaka. Este de menționat că în secolele IX-X localitatea Morlaca aparţinea ducatului lui Menumorut. [mai multe aici, p. 104]

Amintim aici randurile scrise în anul 1921 de Traian Suteu, învățător în satul Morlaca, delegat la Marea Adunare Natională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi totodată membru al Marelui Stat Național Român: „Astfel trecuţi norocoşi prin toate povosiele cutropitoare, săraci în avere dar curaţi încă cu sufletul, încep a se întrăma, a se strânge în rând încât atunci când între apele Crişurilor să poate închega stăpânirea Domnului Memmorot îi găseşte vrednici de a-şi ridica între ei: reşedinţa sa de vară. Ca dovadă bătrânii ştiu să arete în sat o ulicioară care cu două grădini de lângă ea au fost povazate cu petrii tot bicăşei de vale. Pă­mântul locului este argilos şi aşa existinţa bicăşeilor nu să poate esplica ca făcând parte din terenul respectiv, făr numai aşa că au fost duşi şi aşezaţi de mâni omeneşti. Aşadar din numele de Maroth şi Lak ceiace ar însemna locuinţa lui Memmorat s’ar fi alcătuit Marothlak ori Marothlaka iar mai târziu a rămas simplu Marothlaka care era numirea oficioasă. Iar româneşte i-se zice: Morlaca.”  [mai multe aici, pp. 12-13]

Preistoria și istoria antică

Teritoriul localității Morlaca a fost locuit din cele mai vechi timpuri. La marginea satului, spre Bologa, în locul numit Drumul găunos, s-au descoperit topoare de piatră din perioada neolitică, de peste 4000 de ani vechime. 

De mentionat faptul ca, cu peste un mileniu si jumatate in urma, in triunghiul format de Magura Morlacii, Braisoru si drumul national Cluj-Oradea, exista un catun cu numele de Remetea sau Rimetea, despre care studiile de istorie scriu „sat azi disparut’. „Vechimea aşezării de la Remetea s-a pierdut în negura vremii, fiind aproximativ din aceeaşi perioadă cu cele din epoca neolitică de la Huedin-Cetatea Veche, Călata şi Bologa. Aici, la Remetea, s-a descoperit un fier de plug din epoca dacica (probabil La Tene), dar nu s-au întreprins săpături arheologice pentru adâncirea cercetării. Un octogenar care a lucrat la cariera Morlaca ne-a relatat că ştie locul unde se afla biserica, şi unde a văzut resturile fundaţiei,nu departe de cotitura Crişului Repede, iar cimitirul satului dincolo de actuala şosea, la drumul ce duce spre Hodiş, spre stânga, unde s-a dat de schelete.” [http://alunisu.simplesite.com/] Traditia orala spune ca locuitorii acestui catun s-ar fi retras înaintea invaziei tătaro-mongolă din 1241-1242 pe locul actual al Alunisului şi au pus bazele satului din apropiere cu acest nume.

Zona a continuat să fie locuită și de către daci, toponimele din localitate fiind mărturie pentru acest fapt: „Măgura” (care în limba dacă însemna „proeminenţă” sau „mama înălţimilor„), „Muncei„, „Runc„, „Brădet” etc. 

În urma celor două războie daco-romane (din 101-102, respectiv 105-106), teritoriul satului era parte componenta a Imperiului Roman, aflându-se chiar în apropierea granițelor acestuia. În acest sens, există numeroase vestigii din perioada stăpânirii romane a locului (106-271). Astfel, în satul vecin, Bologa, pe valea Călatei, în locul numit Grădiște, încă se mai păstrează fundația unui castrul roman (pe numele său de odinioară Resculum). Ca toponim, „Grădişte” desemnează de regulă locul amplasării unei fortăreţe sau cetăţi aflate în ruine. Castrul este cea mai veche aşezare romană din zonă, fiind ridicat în jurul anului 106, drept garnizoana a Cohortei II “Hispanorum”, a cărei misiune era aceea de a apăra graniţa Imperiului Roman. Castrul roman este unul din cele mai importante de pe limes-ul de nord-vest al provinciei romane Dacia.

De o însemnătate aparte este și faptul că drumul roman care făcea legătura între castrul de graniţă Resculum şi Gilău (şi care continua mai apoi spre Napoca) trecea pe teritoriul morlăcan şi îşi urma cursul prin localităţile: Călata, Văleni, Mănăstireni. Acest lucru reiese din scrisoarea regelui Bela al IV-lea trimisă către Capitlul din Oradea la 1 mai 1256, în care se aminteşte despre „vama de la Vadul Crisului şi drumul ce făcea legătura între castrul de graniță Resculum şi localitățile: Călata, Văleni-Mănăstireni-Gilău, vechiul drum roman„.

Teritoriul satului Morlaca va fi sub stăpânire romană până la retragerea armatei și a administraţiei romane (271 – 272). După retragerea aureliană, populaţia romanizată a continuat să vieţuiască pe aceste meleaguri, în pofida populaţiilor migratoare care aveau să treacă pe aici.

Perioada medievală

La cumpăna dintre secolele al IX-lea şi al X-lea, localitatea Morlaca se afla în componența voievodatului condus de Menumorut/Menumorout. 

Localitatea Morlaca a fost menționată documentar pentru prima oară în 23 ianuarie 1399, atunci când Regele Sigismund de Luxemburg îi donează lui Mircea cel Bătrân cetatea Bologa împreună cu satele înconjurătoare, printre care este amintit şi satul Morlaca.

În perioada medievală, istoria localităţii Morlaca este puternic legată de celelalte aşezări din ţinutul Călatei. De-a lungul timpului, acest teritoriu s-a organizat în „voievodate” de sine stătătoare, având în funcţie conducători locali. Între anii 1369 – 1511, satul Morlaca a fost inclus în Voievodatul de la Călata, alături de alte 16 sate: Brăişoru, Mesteacăn, Ciurea, Bica, Dretea, Izvorul Crişului, Huedin, Aluniş, Tetişu, Almaşu, Babiu, Călata, Fildu de Jos, Fildu de mijloc şi Fildul de Sus. Astfel, în sec. XV-XVI, îi amintim pe voievozii: Ilie de Călata, pe fiul său Mihai, Cândea de Oarţa, Alexandru, Laslău, Sandrin şi Andrei de Fild, Gheorghe de Mărcau, Petru, Bota Anton. Treptat însă, voievozii îşi păstrează doar titlurile şi coboară în rândurile țărănimii devenind juzi săteşti. [mai multe aici]

În anul 1435, cetatea Bologa cu satele aparținătoare domeniului, printre care şi Morlaca, se găseau în proprietatea familiei Banffy de Losoncz. În anul 1493, pe teritoriu localității este amintit nobilul Nicolae Vaida de Morlaca.

În 1666, documentele istorice vorbesc despre voievodul Pui Petru de la Morlaca, care intră în posesia unor sate ce aparținuseră domeniului cetatii Bologa, ceea ce atestă dăinuirea instituției voievodale în zonă, până târziu. „Voievodul Pui Petru de Morlaca era conducatorul Cercului voievodal ce cuprindea: Morlaca, Brăisoru, Bologa, Fildu de Sus, Hodişu, Valea Drăganului, Săcuieu. In acel an figureaza 17 porti de iobagi in Morlaca si 21 de fii. in timp ce satele vecine aveau mai putin de jumatate (Braisoru- 7, Bologa – 5, Sacuieu – 8, Fildu de Sus – 7). Atunci la o poarta iobageasca se calculau 10 persoane, membri apti de lucru, iar „fii” erau trecuti copiii majori ai iobagilor, dar necasatoriti ca sa nu fie impusi la obligatii iobagesti. […] La Morlaca, voievodul Pui Petru avea mai multe atribuții, coordona adunarea censului dublu, unul anual numit „vama pământului” şi altul „de al treilea an”, supranumit când „darea biciului”, când „banii fumului”. Prin anul 1670 voievodul ajunsese la starea de simplu jude, cu o autoritate restrânsă deoarece devenise aservit nobilului. Era doar un gospodar puțin mai înstărit, avea 2 vaci, 2 boi, 1 cal si 10 porci.” [Nicolae Șteiu, Morlaca: Satul de la poala Măgurii, p.26].

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în zona geografică cuprinsă între Munţii Vlădeasa şi Gilău, documentele medievale amintesc de existenţa unui scaun/district/ţinut care era format din două voievodate: primul la Morgău, iar cel de-al doilea la Călata, de care aparţineau satele: Morlaca, cele trei filduri, Mesteacăn, Ciucea, Dretea, Izvorul Crişului, Huedin, Remeş, Zam, Brăişor, Tetiş, Bahiu, Păniceni, Dumbrava şi Nadeş. [Codruţa Trană, Nuţu Moiş, Monografia comunei voivodale Călata, jud Cluj] 

Satul Morlaca este cartografiat amanuntit si pe Harta Iosefina a Transilvaniei din perioada 1769 – 1773, la pagina 059. Aflam astfel ca prima biserica a satului (construita cel mai probabil din lemn, in perioada 1724 – 1735) se afla pe locul unde se afla astazi biserica actuala. Mai aflam ca biserica din sat si manastirea ortodoxa de la Brazii Manastirii erau legate printr-un drum de tara. Din detaliile topografice, rezulta de asemenea, ca prima casa parohiala a satului nu se afla pe locul celei de astazi si ca satul era format din destul de putine gospodarii.

 

Lăcaşurile de cult

a. Biserica Ortodoxă din sat

Izvoarele orale ne spun ca in secolele XV-XVI, în satul Morlaca existau două biserici şi o mănăstire ortodoxă. Tradiția ne spune că prima biserică a aşezării se afla „La pietrii” si că era facută din lemn de stejar. Aceasta ar fi fost apoi strămutată pe locul bisericii actuale din localitate. Izvoarele orale amintesc însă despre o întâmplare, cu iz de basm. Se spune că „sătenii, propunându-şi să strămute satul mai jos, s-au gândit sa se orienteze după direcția în care va şări prima aşchie. Astfel s-a ajuns la locul actualei biserici si-n jurul ei, a vetrei satului” [Nicolae Șteiu, Morlaca: Satul de la poala Măgurii, p.19].

Biserica Ortodoxă din Morlaca a fost construită intre anii 1837-1838, pe locul unde se afla o altă biserică mai veche de lemn, ridicată – cel mai probabil – in perioada 1724-1735.

Inițial, preotii din sat urmau ritul ortodox, creştin răsăritean, dar timp de 200 de ani s-a practicat şi ritul greco-catolic, ca urmare a presiunilor şi politicii de catolicizare forțată dusă de stăpanirea maghiară din acea vreme. Trecerea de la ritul ortodox la cel greco-catolic s-a întâmplat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Astfel, în anul 1733, în localitatea Morlaca erau amintiți trei preoti: Achim şi Vasile și Vasile (probabil tată și fiu). Achim a fost primul care a trecut la greco-catolicism, ultimii doi aveau să ramână credinciosi credinței ortodoxe. S-a ajuns astfel la o situație neobişnuită: Parohia Ortodoxă din Morlaca ținea de Protopopiatul Călata, în timp ce cea unită de Arhidiaconatul Jucului de Jos. „Lui Achim i-a urmat preotul unit Gherontie, care a fost şi protopop al Districtului Morlaca. […] Din timpul păstoririi preotului Achim şi până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, creştinii din Morlaca au trecut la biserica greco-catolică.” [Nicolae Șteiu, Morlaca: Satul de la poala Măgurii, p. 76]. Interesant este faptul că, în jurul anului 1886, documentele vremii amintesc de Protopopiatul greco-catolic Morlaca, care era condus ce viceprotopotul Analia Popu şi care cuprindea 17 parohii din satele înconjuratoare şi număra 13.212 suflete. 

Într-un document din anul 1886, parohia Morlaca era descrisă astfel: „Morlac’a (Marothlaka) cott. etc. ca mai susu. Par. vechia. Bas. de petra din 1837 in onorea Preasantei Treimi. Cas’a par. de lemnu. Sub lib. conf. a Ord. Matric. are dela an. 1850. Scola de lemnu. Scolari 78. Mai sun tu: 1 familia’ reformata si 1 fam. israel. Limb’a romana. Post’a ultima: Banffi-Hunyad.” [mai multe aici, p. 169]

De-a lungul timpului, preotii slujtori ai Parohiei din Morlaca au fost:

• 1733 – Preotii Vasile „senior” si Vasile „junior” (probabil tata si fiu);
• In a doua jumatate a sec. XVIII- Preotul unit Achim, apoi preotul unit Gherontie (incepand cu acestia, toti preotii care au slujit in biserica, pana in 1948, au urmat ritul greco-catolic);
• 1842 – 1857 – Viceprotopopul Georgiu Pop;
• 1857 – 1892 – Protopopul Ananie Pop;
• 1892 – 1924 – Protopopul Ioan Pop;
• 1924 – Protopop Virgil Pop (mai multe aici, pp.46-47);
• 19xx – 1965 – Victor Pop (in 1948, preotul Victor Pop revine la ritul crestin ortodox);
  
• 1966 – 1973 – Preot Ioan Pop;
• 1973 – 2014 – Preot Ioan Calatan;
• din 2014 – Preot Florin Șomlea.

În prezent, Parohia Ortodoxa Morlaca numără aproximativ 260 de famili.

b. Mănăstirea de la „Brazii Mănăstirii”

În perioada medievală, între secolele XVI-XVIII, pe teritoriul localității Morlaca funcționa şi o mănăstire ortodoxă, sus, pe Măgura. Locul acesteia a rămas bine întipărit în amintirea locuitorilor prin toponimul: „La Brazii Mănăstirii”.

Mănăstirea ortodoxă de la Morlaca a fost amintită pentru prima dată în 1600, însă vechimea sa este cu siguranță mult mai mare. De altfel, în zona Huedinului sunt menționate, în secolul al XVIII-lea, doar cinci mănăstiri (situate în satele Morlaca, Berindu, Buteni  Cutiş şi Stobor) din care doar primele trei se aflau arondate Protopopiatului Ortodox Român Huedin. [mai multe aici]

În anul 1731, mănăstirea de la Morlaca avea în fruntea ei pe egumenul Victor şi primea de la mai mulți boieri un Triod tipărit în anul 1725, în timpul lui Nicolae Alexandru Voevod Mavrocordat, cu blagoslovenia Mitropolitului Ungrovlachiei Kir Daniil. Pe acesta, se putea citi cu frumoase slove, următoarea însemnare, scrisă de un călugăr al mănăstirii din Morlaca:

„Aceasta sfântă carte anume Triod au jeşniţa (?) cumpărat la sfânta mănăstire cinstiţii boieri : Pop Janoş căpitan, Dumitru Hodnojul Braşovan, loan Stoica Straja, Maşte Simion, loacim Codraş, Sanduci Dribolocea şi o au dat la s. mănăstire Morlachi pomană, ear cine sar tamplare să o Iova (?) sau să o vinde au fura au opri pre triaba a lui acela să fie furisit blastamat procleat tricleat anafetma marinafta de la tatul şi de la fiul şi de la duhul s. şi de la 318 de oţi cari delà nikei şi să naiba parte sufletu lui cu drepţii ci cu Juda care au vândut pe Christos şi cu Ane Hulitorul Dumnezeirei şi cu alti greşiţi. Am scris Ieromonah Victor anul zidirii 7239 Dlui Hr. 1731.” [mai multe aici], cu mentiunea ca in articol se face confuzia intre doua manastiri ale vremii, motiv pentru care doar ultima parte a articolului despre Manastirea din Morlaca este corectat]

La acea dată, mănăstirea avea „un intravilan de 40/35 stânjeni de teren, fânațe de pe care se făceau 3 care de fân şi un arător de o găleată de grâu semănat, precum şi pădure.” Jumătate de deceniu mai târziu însă, între anii 1772 – 1774, datorită prigoanei din acele timpuri pornite asupra credincioşilor, preoților şi călugărilor ortodoxi, mănăstirea avea să rămână fără viețuitori. Câțiva ani mai tarziu, într-un protocol de inspecție canonică a episcopului Grigore Maior se afirmă că o parte din pometul mănăstirii a fost ocupat de doi iobagi ai contelui Gheorghe Banffy. [mai multe aici, p. 31 si aici, p. 70]

Este demn de menționat faptul că Mănăstirea Morlaca va fi amintită la sfârşitul secolului al XVIII-lea ca mănăstire-şcoală, ceea ce arată faptul că în încinta mănăstirii a funcționat vreme indelungată şi o scoală. Documentul care demonstrează acest fapt este un răspuns trimis la 11 februarie 1783 de protopopul de Turda, Teodor Meheşi, la o adresă a episcopului Ioan Bob, căruia i se cerea avizul asupra mănăstirilor care urmau a fi menținute pentru rosturi culturale (şcoli). „Pentru mănăstirea de la Morlaca am trimis la protopopul Daniil de la Mărgău şi altele care mai are sub mâna sa, şi nu mi-a trimis nici un răspuns; aceea de la Morlaca s-ar putea lăsa şi aceea pentru şcoală.” [mai multe aici, p. 81 si aici] Aflăm aşadar că la acea vreme mănăstirea se afla sub jurisdicția protopopului Daniel Ungur al Mărgăului şi că protopopul de Turda, Teodor Meheşi, propunea ca mănăstirea de la Morlaca să fie păstrată pentru şcoala întreținută de călugari (în condițiile în care foarte multe mănăstiri ortodoxe fuseseră fie propuse pentru desființare, fie deja incendiate sau dărâmate din ordinul generalului Nicolae Adolf, baron de Buccow, în iulie 1761). 

În cele din urmă, biserica a fost vândută localității Poieni şi aşezată în incinta cimitirului acesteia. In 1892, aceasta va fi dărâmată şi înlocuită cu alta, mai trainică. 

” Azi creşte iarba pe urmele ei, ca pe urma atâtor altora.”

 

Bibliografie

• Colectiv, Repertoriul Arheologic al judeţului Cluj, Ed. Muzeul de Istorie, Cluj-Napoca, 1992
• Dumitrean Daniel, Un timp al reformelor: Biserica Greco-Catolică din Transilvania sub conducerea Episcopului Ioan Bob: 1782-1830, Cluj-Napoca, Argonaut, 2007
• Meteş Ștefan, Mănăstirile Româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936
• Pop Ioan Aurel, Românii şi maghiarii din Transilvania în secolele IX-XIV, Centrul de Studii Transilvane, Fundația Culturală Romană, Cluj-Napoca, 2006
• Siematismulu veneratului cleru alu Archidiecesei Metropolitane greco-catolice a Alb’a-Juliei si Fagarasiului pre anul 1886, Blasiu
• Șteiu Nicolae, Morlaca: Satul de la poala Măgurii, Casa de Editură Dokia, Cluj-Napoca, 2009 [se poate accesa si online, la adresa: http://www.turismpoieni.ro/morlaca/]
• Trană Codruţa, Nuţu Moiş, Monografia comunei voivodale Călata, jud Cluj

Articole

• ȘuteuTraian, Monografii şcolare. Monografia şcoalei din comuna: Morlaca, în „Invățătorul”, Cluj, 1 decembrie 1921, anul II, nr. 19
• Potra Ana, Organizarea şi evoluția şcolilor româneşti din zona Huedin până în 1867, în „Glasul”, Huedin, 2003, nr. 3-4, pp. 19-20. 
• Matiş Horea-Dorin, Mănăstirile din Protopiatul Ortodox Român Huedin, în „Claviaturi”, Huedin, 2006, nr. 5
• Dr. E. D., Din Bătrâni. Mănăstirea Morlacii, în „Răvaşul”, Cluj, 1910, anul III, decembrie, p. 385
• Cultura Creştină, Blaj, aprilie 1919, anul VIII, nr. 7-8, p. 161. 
• http://alunisu.simplesite.com/